Țara Maramureșului
Regiunea Nord Est
Portal Maramureș
Oameni și Locuri
La 22 septembrie 1326 apare prima atestare scrisă despre Bârsana sub numele de „Terram Zurduky” când printr-o diplomă, regele Ungariei, Carol Robert, întăreşte drepturile de proprietate ale cnezului Stanislau, fiul lui Stan. În secolul al XIV-lea este amintită o mănăstire pe Valea Slatinii în zona „La Părul Călugărului” fiind mutată în secolul al XVIII-lea în locul „Podurile Mănăstirii”. Aici a fost construită în anul 1993 mănăstirea de maici cu hramul „Soborul Sfinţilor Apostoli”. Este considerat satul cu cei mai multi sculptori în lemn din România. Obiective: Mănăstirea Bârsana, Biserica de lemn din Bârsana, 1711 – Patrimoniu UNESCO, Muzeul școlar Bârsana, Grota „Bârlogul Urşilor”.
Ansamblul monahal a fost construit din lemn, după tradiția locală, sub direcția arhitectului Cordoș Dorel. Acesta este compus din: poarta specifică maramureșeană, turnul cu clopotnița, biserica (cu o înălțime de 57 m), altarul de vară, chiliile călugărilor, capela (construită pe mai multe nivele), casa maiștrilor și casa (atelierul) artiștilor. Recent a fost construit Muzeul din incinta mănăstirii.
Primele atestări documentare ce fac referire la Mănăstirea Bârsana datează din 1390; într-un document referitor la proprietățile familiei voievodale Dragoș. Pictura murală are în naos scene din Geneză, iar în pronaos scene din Judecata de Apoi. Hramul mănăstirii se oficiază pe data de 30 iunie: “Soborul Sfinților 12 Apostoli”, protectorii mănăstirii.
Muzeul este amplasat în partea de sud-est a incintei Mănăstirii “Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” din Bârsana, în imediata vecinătate a turnului-clopotniţă. Concepţia arhitecturală se bazează pe punerea în valoare a tradiţiei arhitecturale specifice zonei Maramureşului istoric şi integrarea în sit. Muzeul de icoane şi carte veche „Episcopul Gavril de Bârsana” a fost astfel construit încât să redea imaginea unei case ţărăneşti maramureşene, mobilierul şi tâmplăria fiind de inspiraţie locală. Tot aici a fost prevăzut un loc de “zăbavă” şi meditaţie, foişorul, element caracteristic arhitecturii româneşti. Fondul de carte veche şi icoane a fost constituit în urma transferului, începând cu 1 noiembrie 1998, a Depozitului de obiecte de patrimoniu cultural naţional de la Protopopiatul Sighet la Mănăstirea Bârsana. Muzeul mănăstirii are o expoziţie permanentă de manuscrise şi cărţi de patrimoniu din secolele XVI-XIX, icoane vechi şi o bogată colecţie de obiecte de artă populară locală.
Vechea biserică de lemn a fost construită în anul 1711 în locul numit „Părul Călugărului” de preotul nobil Ioan Ștefanca pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru protecție în timpul ciumei mari din anul anterior. Biserica a fost mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717. Biserica a fost mutată a doua oară când a fost adusă în sat în jurul anului 1795 în mijlocul unui cimitir de victime din timpul ciumei mici de la 1742.
Această biserică, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, nu trebuie confundată cu noua biserică de lemn din actualul complex monahal “Mănăstirea Bârsana”, aflată la câțiva km distanță, pe locul unde s-a aflat aproximativ între anii 1739-1795 biserica tratată aici. Pictura murală, păstrată în proporție mai mare în altar și naos, a fost realizată de Toader Hodor, un zugrav originar din Vișeu-de-Mijloc. Biserica a fost inclusă pe lista de patrimoniu cultural mondial UNESCO.
Toader Bârsan (n. 1944) este deja afirmat ca un veritabil simbol al Marammureșului și țării în arta sculpturii în lemn, de zeci de ani sculptează troiţe, porţi, icoane, linguri şi alte minunăţii, (cum ar fi lanţurile din lemn confecţionate dintr-un singur trunchi, cu zalele îmbinate natural, fără tăieturi sau lipeli), păstrând vie tradiţia acestui vechi meşteşug. Muzeul este de fapt o căsuţă din lemn unde sunt expuse trofeele familiei, fotografii şi sculpuri de toate felurile. La loc de cinste tronează o poză cu meşterul la Washington, alături de înalte oficialităţi, încadraţi de o poartă superbă executată la faţa locului. Printre operele sculpturale ale lui Teodor Bârsan amintim, troița de la Televiziunea Națională din București sau troița din centrul Timișoarei, lucrări la Mănăstirea Bârsana, aceasta fiind una dintre cele mai vizitate mănăstiri de lemn din țară.
Biserica de lemn cu hramul ”Sf. Paraschiva” a fost construită în 1632 de obștea satului. Localitatea Poienile Izei este atestată documentar prima dată în anul 1430. De remarcat că în vârf, imediat sub cruce, se află o semilună din metal, despre care se spune că a fost amplasată pentru ca biserica să nu fie distrusă de năvălitorii tătari și turci. Este cunoscut faptul că în incursiunea lor în Maramureș, din anul 1717, tătarii au incendiat toate comunitățile de pe Valea Izei cu bisericile și casele lor și au luat mulți robi, scăpând doar biserica din Ieud, datată în 1364, și cea din Poienile Izei, protejată de semiluna islamică. Preotul Ioan Pop, de la Biserica „Sf.Cuvioasă Paraschiva” are o altă interpretare:
”(…) Explicația prezenței semilunii sub cruce este cu totul alta și anume că, în realitate, aceasta nu este o semilună, ci o lună personificată (cu ochi, nas și gură). La baza crucii se află reprezentat globul pământesc, iar la intersectarea brațelor crucii este soarele, dispunere ce reprezintă liturghia cosmică, semn că prin Jertfa lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – se restaurează starea primordială a creației și se binecuvântează întregul univers, soarele, luna și pământul.”
Construcția la așezământul monahal de maici, cu hramul “Schimbarea la Faţă” a început din anul 1991, sub coordonarea meșterului Vasile Petrehus și a fost ctitorită de credincioșii din Botiza, în frunte cu preotul Isidor Berbecaru. Este o construcție magnifică din lemn masiv de brad sub formă de cruce, pe temelie de beton, cu pridvorul împodobit cu arcade și sculptat în stil maramureșean. La sfârșitul secolului al XIX-lea vechea biserică de lemn din Botiza a fost înlocuită cu actuală biserică, adusă din Vișeu de Jos, ce a fost construită în 1699. Acest sfânt așezământ găzduiește o icoană făcătoare de minuni adusă de pe Muntele Athos, care atrage anual numeroși credincioși.
Monumentul îl înfățișează pe întemeietorul Moldovei, pe voievodul Bogdan călare, înconjurat de cinci nobili, operă realizată din bronz (22 de tone) și care poartă semnătura sculptorului Ioan Marchiș (în prezent director al Direcției Județene de Culte și Patrimoniu Maramureș). “Statuia sa fie ecvestră neecvestră să să se vadă până în Budapesta“ Vasile Deac Moșu’
Vasile Deac, fost primar în comuna Cuhea (azi Bogdan Vodă) și-a dorit, să lase moștenire generațiilor următoare un monument impresionant care să-l reprezinte pe ilustrul înaintaș, voievodul întemeietor de țară, Bogdan Vodă din Cuhea. În urma unor discuții cu cel mai în vogă sculptor, Vida Gheza, acesta din urmă realizează, în 1979, un proiect, în lemn de plop, reprezentându-l pe legendarul voievod așezat pe un jilț domnesc. Vasile Deac și-a dat seama că își dorește de fapt o statuie ecvestră. În 1985, Vasile Deac Moșu’ ia drumul capitalei, îmbrăcat în costum tradițional și „cu jalba-n proțap”, să ceară oficialităților comuniste bani pentru statuie. Proiectul e respins, dar maramureșeanul nu se întorcea cu mâna goală, ci cu bani pentru realizarea unui… dinozaur din gips, pe care „urma să-l doneze unui muzeu”. S-a construit „scheletul”, s-a turnat gipsul, dar a venit Revoluția din 1989. Moșu a reluat „negocierile” cu Ioan Marchiș, devenit între timp unul dintre cei mai renumiți sculptori din zonă, iar în anul 2008, complexul statuar a fost, în sfârșit inaugurat.
Vezi și: Calul și dinozaurul
În 1985, Vasile Deac Moșu’ primarul din Bogdan Vodă, care dorea o statuie ecvestră a voievodului Bogdan I în localitate, se întoarce cu fonduri pentru realizarea unui dinozaur ce să fie donat Muzeului Antipa din București. Și, din ce rămâne, să ridice statuia ecvestră. S-au realizat bustul, calul și dinozaurul din ipsos și ciment, dar proiectul a fost abandonat. Calul și dinozaurul se mai găsesc și acum în localitatea Bogdan Vodă, pe malul Izei îngrădiți în curtea unei firme de construcții, absolut neverosimile în acel loc încărcat de istorie și tradiții seculare. Starea lor este deplorabilă, uriașele statui fiind făcute înainte de 1989, iar de o parte și de cealaltă a calului se disting picioarele a ceea ce ar fi trebuit să fie un călăreț.
Bustul a luat calea Borșei, fiind vândut imediat după Revoluție unui om de afaceri care l-a amplasat pe proprietatea sa, în grădina pensiunii Perla Maramureșului din Borșa. –
Detalii
Pictură cu scena ”Alungarea din Rai”
Biserica din Deal, având hramul “Nașterea Maicii Domnului”, datează de la mijlocul secolului 14, fiind considerată cea mai veche biserică de lemn din România și este înscrisă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Ioan Mihalyi de Apșa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase biserici din Maramureș. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi. În podul bisericii de la Ieud a fost găsit în anul 1921 Codicele de la Ieud sau Zbornicul de la Ieud, cea mai veche carte religioasă românească, care datează din 1391-92. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române.
Muzeul etnografic al Familiei Pleș din Ieud este situat la baza dealului unde se găsește una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureș (1364). Muzeul a fost amenajat într-o fostă gospodărie ţărănească, în două case de lemn vechi de peste 200 ani. Aici sunt prezentate articole de port popular, diverse ustensile specifice zonei etnografice precum şi obiectele tipice folosite în casele maramureşene. Mai este cunoscut sub denumirea de Muzeul Cânepii din Ieud, deoarece este amenajat sub formă unui atelier meșteșugăresc de prelucrare a cânepii (toate fazele de lucru de la plantă la pânză).
Familia nobilă Dunca îşi are originea în Şieu, fiind una din cele mai vechi, cu atestare documentară din anul 1349.
Casa a fost restaurată şi amenajată ca muzeu local care, pe lângă obiecte etnografice, o încăpere prezintă şi istoria locală cu accent pe lupta de rezistenţă împotriva ocupantului sovietic, a socializării cu toate efectele ei. La intrarea în curtea casei prin grija AFDPR s-a instalat o cruce monument sculptată în lemn în memoria eroilor. Sursa
Datând de peste 100 de ani, Moara lui Mecleș din Săcel este un adevărat muzeu viu al tehnicilor populare păstrate în satul maramureșean. Fiind la a treia generație, Dănilă Mecleș a rămas ultimul morar din sat, la fel cum moara e considerată a fi ultima moară funcțională de pe râul Iza și cea mai veche din România. Pe lîngă moară, apele râului Iza, deviate printr-un jgeab de lemn, mai pun în mișcare un dărac de prelucrat lâna și o vâltoare ce mestecă în forța apei cergi, cuverturi și țoale.
Vasile Șușca a făcut faimoasă comuna Săcel datorită măștilor pe care creează de aproximativ 20 de ani. Tehnica de a crea măști a desprins-o de la tatăl său, care se ocupa cu confecționarea cojoacelor din piele. Măștile sale, „încearcă să transforme ceea ce este de temut într-un lucru cu față omenească. Piesa principală este obrăzarul, o bucată din material din lână neagră sau gri, apoi, conturează ochii și nasul cu pănură albă, și pocește gura cu material roșu, cosând dinți puțini, (deoarece măștile sale sunt de moși) și strâmbi de fasole, coji de nucă sau dinți de mistreț. Deoarece meșterul face măștile „după cum îi tună capul”, fiind o creație artistică liberă, el adaugă acestora o parte din personalitatea sa, din trăirile sale, punându-le coarne, urechi, bărbi, sprâncene, fiecarea vând un element semnificativ care sa o deosebească de celelalte.
Vasile Șușca ”a umplut lumea de draci in blană de oaie”. A făcut mii de măști populare, a participat la expoziții, târguri și emisiuni, a apărut prin ziare, lucrările îi sunt expuse în muzeele din toată lumea, dar și în colecții private. A devenit cunoscut peste hotare, iar împreună cu el și Maramureșul.
Cunoscutul olar din Săcel, Tănase Cocean (1925-2006) și în prezent fiul, au păstrat nealterat de 13 generații meșteșugul tehnicii olăritului din vremnurile dacilor. Atât în forma creării vaselor de ceramică roşie nesmălţuită cât şi în tehnica de lucru, prin arderea la roşu, lustruirea cu piatră și vopsitul. Multe din vasele lucrate de Tănase au fost achiziţionate de muzee, iar acesta a participat la numeroase festivaluri, unde a primit numeroase premii de prestigiu, pentru păstrarea și promovarea meșteșugului ceramicii dacice de Săcel.
Subsolul atelierului adăpostește cuptorul vechi de peste cinci secole, cioplit din piatră de râu și îmbrăcat într-un melaj de pământ și bălegar, în care se ard oalele de lut şi obiectele decorative. Atelierul oferă spre achiziționare vizitatorilor o gamă variată de ceramice nesmălţuite, ce pot fi întrebuințate atât cu rol decorativ cât și pentru valențele terapeutice, nebănuite, ale utilizării acestora în gastronomie.
Este singurul muzeu din țară închinat țărăncii române. Muzeul și-a deschis poarta către vizitatori în anul 2001, la inițiativa culegătorului de folclor și a scriitorului Nicoară Timiș, rudă cu gazda casei.
Casa în care se află acest muzeu a fost construită în anii 1720-1721, fiind cea mai veche construcţie din lemn de pe întreaga Vale a Izei.
Fostul castel de vânătoare al voievodului Mihai Apafi I a fost construit în anul 1689. Din clădirea originală au mai rămas doar subsolul și o cameră, restul suferind modificări. De-a lungul vremii edificiul a mai fost folosit drept închisoare și reședință a familiilor care au deținut minele de sare de la Coștiui. Intrarea în galeriile subterane a fost zidită în 1986 de îngrijitorii castelului pentru a evita accidentele, întrucât acestea erau în mare parte surpate. În prezent, în clădire funcționează „Școala generală cu clasele I-VIII” din Coștiu, comuna Rona de Sus.
Colecție de tip muzeal dedicată culturii huțule. Huţulii sunt un subgrup etnic, al comunității ucrainene, ce trăieşte în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia. În Maramureș, huţulii locuiesc în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova şi Vişeu de Sus.
Notă la foto 1: Baltagul se purta la nunţi şi la ocazii festive. Dar nu oricine avea dreptul să poarte baltag. Acest drept îl aveau, cu deosebire, cei care demonstrau acte de vitejie. În timpul regimului austro-ungar, huţulii plăteau 5 coroane pentru dreptul de a purta baltag (toporek sau kelf), acesta fiind un semn distinctiv, o armă naţională. Cei săraci, neavând dreptul la baltag, purtau un topor simplu.
„Centrul documentar-expozițional al nobilimii maramureșene române”, este un muzeu unic în România, creație a „Fundației Ion și Livia Piso”, inaugurat în 2014. Pătrunzând in interior, vizitatorul este întâmpinat de un spațiu generos, Aula Magna (peste 100 mp.), pe peretele rotundei, se află o imensă hartă a Maramureșului Istoric, flancată de două picturi-frescă ce reprezintă lupta lui Dragoș-Vodă cu tătarii și izgonirea lor din Moldova, cealaltă epilogul luptei de la Baia Moldovei în care garda de corp a regelui Matei Corvin, formată din nobili români maramureșeni, îl apără pe acesta de armata lui Ștefan cel Mare; ambele realizate după schițele Liviei Piso, fiica reputatului istoric maramureșean Alexandru Filipașcu. Tot în Aula Magna, cât și în Bibliotecă, sunt expuși, în dimensiuni macro, arbori genealogici cu ascendenți din anii 1300, mărimea unora depășind 10 mp, arbori genealogici ai celor mai mari și extise familii de nobili români din Maramureș. Arborii genealogici, cît și hărțile împreună cu diplomele oferă imagini clare și sugestive din care vizitatorul își poate reprezenta cu ușurință viața trecutului glorios al Maramureșului medieval.
Muzeul prezintă o sinteză a culturii materiale şi spirituale a localităţii şi a zonei sud-estice a Maramureşului istoric. Este o zonă deosebit de interesantă şi bogată în valori cultural-etnografice şi istorice, creaţii ale unei comunităţi multietnice, în care trăiesc români, germani, maghiari, ucrainieni.
Fondul muzeistic cuprinde peste 1100 de piese, din care aproape 800 se găsesc structurate pe secţiile de istorie şi etnografie astfel: piese arheologice, artă populară, unelte tradiționale, carte veche, icoane pe sticlă.
Mocănița de la Vişeu de Sus este ultima cale ferată forestieră cu ecartament îngust, din Europa, fiind clasată ca și monument istoric. Aceasta funcţionează cu locomotive cu abur, alimentate cu lemn și cărbuni, care încă mai este folosită pentru transportul lemnului, dar și în scop turistic. Construcția căii ferate forestiere pe Valea Vaserului a început în 1932, ecartamentul îngust era necesar pentru a permite căii ferate să urmeze traseul sinuos al râului. În anul 1961, după finalizarea tuturor lucrărilor la calea ferată, rețeaua C.F.F. Vișeu de Sus însuma o lungime totală de 79 km, dintre care linia magistrală avea 46 Km.
Oiective: Spitalul săpat in stâncă, în Primul Razboi Mondial de la Novicior. Borcutul de la Șuligu; Capela Elisabeta de la Făina. Cimitirul militar german de la Miraj.
Pe un parcurs de aproximativ 50 km, Calea Ferată Forestieră Vișeu, de pe valea Vaserului, oferă turiștilor un specatcol absolut pitoresc și sălbatic.
Locuri cu maluri abrupte ce pornesc chiar de lânga linia ferată, păduri seculare, vîrfurile semețe ale Munților Maramureșului, tuneluri străbătând stânci masive.
Construcția căii ferate forestiere a început în 1932, iar ecartamentul îngust, de 760mm a fost construit în acest fel pentru a permite căii ferate să urmeze traseul sinuos al râului Vaser. Calea ferată, exploatată atât forestier, cât și turistic, este clasată ca monument istoric.
Încă din secolul al XIX-lea, în Valea Vinului, loc de o rară frumusețe, erau consemnate aproximativ 100 de izvoare de apă minerală sau “borcut“, așa cum este denumită local. Izvoarele minerale de pe Valea Vinului, “La căldare”, “La Ştiubei”, “Izvorul lui Victor” sau “Gulaci” au fost la începutul secolului al XX-lea parte a unei stațiuni balneoclimaterice, datorită calității apelor și proprietăților binefăcătoare (de 12,7 g/l și o concentrație de 2,26 g/l CO2).
Biserica de lemn ucraineană din Poienile de sub Munte, cu hramul „Înălțarea Domnului”, a fost construită în anul 1798 și figurează pe lista monumentelor istorice. Aceasta a fost ridicată în stilul arhitectural moldovenesc iar la intrare, pe portal, se află o inscripție cu ctitorul acesteia „nobilul Ioan Dan din Cuhea”. În 1948, guvernul a hotarat abolirea Bisericii greco-catolice iar, ca urmare, o mare parte a comunității ucrainene din zonă (Poienile de sub Munte, Ruscova, Repedea) a adoptat religia ortodoxă. În vechea biserică ucraineană se află și o mică expoziție de obiecte bisericești.
Vârful Toroiaga (sau ”Coasta Mare”, 1930 m) este cel de-al treilea vârf, după Vârful Fărcău (1957 m) și vârful Pop Ivan (1937 m), din Munții Maramureșului, sectorul românesc.
Pe la 1800, un colonist german din Baia Borșa găsea în zona vârfului Toroiaga, o piatră galbenă și lucioasă iar, la scurt timp, apare aici prima mină, mina Socolescu. Prospecțiunile geologice realizate aici au fost sistate după 1990, în urmă rămânând platformele folosite pentru forajele miniere.
Traseu: Localitatea Baia Borșa – Refugiul din Șaua Lucăciasa (1635 m) – Vârful Toroiaga (bandă roșie).
Situat in nord-estul județului Maramureș, Parcul Natural Munții Maramureșului are o suprafață de 148.850 ha și este cel mai mare parc natural din România. Partea centrală și cea mai inaltă a lanțului muntos traversează parcul de la nord-vest la sud-est și cuprinde cele mai reprezentative vârfuri: Pop Ivan (1937 m), Farcău (1957 m, cel mai înalt din Munții Maramureșului), Mihăiescu (1918 m), Pietrosu Bărdău (1850 m), Toroiaga (1930), Jupania (1853 m), Fântâna Stanchii (1726 m) și Cearcănu (1846 m).
Vârful Pop Ivan este cel mai sălbatic și mai greu de cucerit vârf din lanțul Munților Maramureșului, un traseu dus-întors durează în jur de 10-13 ore. Vârful se află pe granița dintre România și Ucraina, practic odată ajunși pe vârf drumeții pot sta cu un picior în Ucraina și cu un picior în România. Atenție la grăniceri! Până pe vârf se merge pe trasee dificile, sălbatice, de o frumusețe rară. Iarna sunt condiții de avalanșă!
Aria protejată de tip floristic, faunistic și peisagistic reprezintă o poiană – gol alpin în sudul Vârfului Tomnatec (1618 m), acoperită cu o mare diversitate floristică, unde vegeteză într-o arie compactă o narcisă din specia Narcissus radiiflorus[5], în asocire cu specii de gențiană (Gentiana clusii) și degetăruț (Soldanella hungarica).
Atracții turistice: Biserica de lemn ucraineană din Poienile de sub Munte, Parcul Natural Munții Maramureșului, Vârful Farcău, Lacul Vinderelu, Vârful Mihăilecu.
Vârful Farcău – Lacul Vinderel – Vârful Mihăilecu alcătuiesc o arie protejată de interes național în partea nordică a satului Poienile de sub Munte, Parcul Național Munții Maramureșului. Aria naturală reprezintă zona de pajiști și lacuri: Lacul Vinderel, încadrată de două vârfuri – Vârful Farcău 1.957 m. și Mihăilecu 1918 m, cu un relief glaciar (Groapa Julii, Groapa Lupilor, Groapa Bologhii, Farcău).
Obiective: Poienile de sub Munte, atestat în 1353 și Biserica de lemn ucraineană din 1798; Poiana cu narcise Tomnatec; Râul Repedea, Valea Ruscovei.
Lac glaciar de dimensiuni mici, situat pe șeaua ce face legătura dintre Vârful Farcău si Vârful Mihăilecu, la o altitudine de 1615 m. Lacul Vinderel are o formă ovală cu suprafața de 0,90 ha, lungimea de 155 m, lățimea de 85 m și adâncimea maximă de 5,5 m.
Alimentarea lacului se face din apa zapezilor și a ploilor, precum si din câteva ochiuri înmlăștinate din malul sudic. La ploile cu caracter torențial, apa transportă de pe versanți tot ceea ce-i stă în cale. La confluența cu râul Repedea s-a format în ultimii 50 de ani, un con de dejecție, cu o înălțime de peste 26 de m.
În memoria celor uciși de trupele horthyste, sculptorul Vida Geza a ridicat în 1966 un ansamblu de 12 figurine de lemn, dintre care 10 reprezintă măști tradiționale maramureșene iar celelalte 2 reprezintă chipuri umane. Din cauza climei umede din zonă, lemnul s-a deteriorat și a început să se fisureze, așa că artistul a refăcut monumentul din piatră. Monumentul este completat cu o placă comemorativă, în care este săpat textul: “S-a ridicat acest monument în memoria celor 29 de patrioți români uciși miselește de hortiști la 14 octombrie 1944. Glorie și veșnică recunoștință patrioților care s-au jertfit pentru libertatea României.” Pentru a ajunge la monumentul amplasat pe o colină, trebuie urcate 44 de trepte, un număr ce simbolizează anul în care a avut locul unul dintre cele mai violente masacre antiromânești.
Inaugurată în anul 1983, ilustrează tristul episod desfășurat la Moisei când, la 14 octombrie 1944, în această casă horthystii au asasinat 29 de patrioți români. Acest trist episod întâmplat la Moisei este prezentat publicului vizitator prin intermediul documentelor, fotografiilor și obiectelor personale ce au aparținut celor uciși. Masacrul de la Moisei a fost comis în două case de la periferia acestei localități, pe drumul principal ce duce spre Borșa. Au fost identificate ulterior 31 de victime, între care doi supraviețuitori. Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. În memoria lor a fost realizat Monumentul Eroilor de la Moisei care cuprinde 12 figuri de piatră – 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene, fiind opera sculptorului maramureșean Vida Gheza.
Mănăstirea Moisei, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (15 august), este așezată pe un platou însorit, deasupra satului Moisei, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei. Localitatea Moisei a făcut parte din domeniul lui Bogdan, voievod al Maramureșului, domn întemeietor al Moldovei și al dinastiei Mușatinilor. În secolul al XVI-lea a luat ființă o modestă sihăstrie din care a evoluat Mănăstirea Moisei, iar în 1599, călugării de aici au ridicat biserica veche, care se păstrează și astăzi. Pentru a feri mănăstirea de influențe străine sau de acapararea de către alte culte, călugării au pus-o sub ocrotirea puternicei mănăstiri a Sfântului Ștefan cel Mare de la Putna, ca metoc al acesteia timp de aproape 100 de ani.
Biserica mare a fost zidită în 1911 de către Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla. In 1948, odată cu interzicerea Bisericii Greco-Catolice, lăcașul de cult a fost confiscat de către autoritățile comuniste și dat Bisercii Ortodoxe Române. Poarta de intrare și zidul de piatră, ce împrejmuiește incinta, au fost construite în 2008-2011. Altarul de vară, construit în stil maramureșean deservește pentru slujirea în sobor la Hramuri, când curtea mănăstirii devine neîncăpătoare pentru zecile de mii de credincioși.
Este o rezervație naturală înființată de mult timp, încă din anul 1977, înclusă în Parcul Național Munții Rodnei. Aria naturală reprezintă o zonă montană formată din fenomene carstice impresionante (doline, văi, canioane, stâncării, peșteri) unde la intrare în Peștera Izvorul Albastru al Izei, apele pârâului Măgurii se scurg în subteranul Vârfului Măgurii, străpungând stâncăriile printr-un canion și formând mici cascade. Denumirea provine de la nuanța verzui-albăstruie a izvorului carstic, unul din afluenții de obârșie ai râului Iza.
Situată la cota 1250 m pe versantul nordic al Vf. Bătrâna (1710 m) în Munții Rodnei, Peștera Izvorul Albastru al Izei este considerată cea mai mare peșteră din județul Maramureș, cu o lungime de 3000 m. Aceasta are săli de 20-30 m înălțime, cascade cu căderi de până la 15 m iar întrarea în peșteră este impresionantă, apele ajungând pe fundul unei doline de circa 30 m adâncime.
Peștera și izbucul Izvorul Albastru al Izei formează o arie protejată de 100 ha situată înparcul Național Munții Rodnei, pe teritoriul administrativ al comunei Săcel.
Izvorul Bătrâna denumit și Ponorul Izei, reprezintă un monument al naturii situat in zona estică a Munților Rodnei. Face parte din rezervația naturală cu același nume care se întinde pe o suprafață de 0,5 ha și se află pe teritoriul administrativ al comunei Moisei.
Ponorul reprezintă o fostă dolină cu pereți stâncoși, unde apele „pârâului Măgurii”, pătrund printr-un mic canion, formând cascade; fenomene endocarstice dezvoltate în masivele de calcare eocene de pe platoul Bătrâna.
Telegondola de la Stațiunea Borșa
Este al treilea centru urban al județului din punct de vedere demografic, după municipiile Baia Mare și Sighetu Marmației. La sud, hotarul orașului este mărginit de culmile Munților Rodnei, cu Vârful Pietrosul Rodnei (2303 m altitudine, cel mai înalt din Carpații Orientali). Localitatea Borșa, este recunoscută pentru minerit sau exploatare forestieră, dar și pentru dezvoltarea turismului alpin.
Prima atestare documentară a localității datează din 1353, când se menționează că făcea parte din domeniul Cuhea ce aparținea Bogdăneștilor. În 1365, regele Ungariei, Ludovic I, confiscă domeniul Bogdăneștilor (inclusiv Borșa, sub numele Borș) și-l dăruiește Drăgoșeștilor.
În anii ’40, la Borșa se făceau pregătiri pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă din anul 1948, când s-au investit aproximativ echivalentul a 100 milioane euro azi. Datorită faptului că frontul de est din timpul celui de al doilea război mondial s-a mutat în Pasul Prislop, s-au întrerupt lucrările și organizarea de concursuri, iar acestea nu au mai fost reluate după 1945 iar astfel organizarea Olimpiadei de Iarnă din 1948 a rămas doar un vis.
Este situată la baza Masivului Rodnei și în apropierea trecătorii Prislop. Localitatea Borșa, este recunoscută pentru minerit sau exploatare forestieră, dar și pentru dezvoltarea turismului alpin. La mică distanță de localitate se află Rezervația naturală Pietrosul Rodnei.
Stațiunea Borșa dispune de pârtii de schi pe o diferență de nivel de 1000 m, trasee de schi fond de 4 – 6 km, precum și două trambuline pentru sărituri de peste 80 m, una fiind cea mai înaltă trambulină naturală din Europa. Pârtia principală este echipată cu telescaun și teleschi, are 1920 m lungime și o diferența de nivel de 497 m.
În perioada 8 – 10 februarie se desfășoară Serbările Zăpezii !
Monumentul Eroilor este un ansamblu de trei obeliscuri amplasate lângă vechiul spital militar din zona Cartierului Gării din Borșa. Având că structură generală un arc de cerc ce încadrează o piramidă mare și două piramide mici, amplasarea edificiului a fost influențată de Sanatoriul medical din Gară, unde erau tratați răniții câmpurilor de luptă. Cei care nu supraviețuiau erau îngropați la poalele locului unde se află acum ansamblul monumental.
Data de 24 aprilie 1918 este singura informație inscripționată pe unul dintre cele două morminte situate cel mai aproape de monument. În locul respectiv au fost înhumaţi 152 de eroi care au murit în operațiunile militare din Munții Rodnei și Munții Maramureșului, în Primul Război Mondial.
În 1985, Vasile Deac Moșu’ primarul din Bogdan Vodă, care dorea o statuie ecvestră a voievodului Bogdan I în localitate, se întoarce cu fonduri pentru realizarea unui dinozaur ce să fie donat Muzeului Antipa din București. Și, din ce rămâne, să ridice statuia ecvestră. S-au realizat bustul, calul și dinozaurul din ipsos și ciment, dar proiectul a fost abandonat. Calul și dinozaurul se mai găsesc și acum în loc. Bogdan Vodă, pe malul Izei.
Bustul a luat calea Borșei, fiind vândut imediat după Revoluție unui om de afaceri care l-a amplasat pe proprietatea sa, în grădina pensiunii Perla Maramureșului din Borșa. După 2007 acesta a vândut o parte din teren, astfel că, în prezent, bustul lui Bogdan Vodă se află în locul denumit Popasul lui Vodă, unde a fost restaurat în anul 2020 de către Siszer Emeric, după cum apare inscripționat pe soclul acestuia. Cântărește în jur de 5 tone, este amplasat pe un soclu circular de 1,70 metri, iar el măsoară în jur de 2,5 metri înălțime.
Situat într-un mirific cadru natural, la poalele Pietrosului din Munții Rodnei, Schitul cu hramul ”Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, este deopotrivă locaș de închinăciune și de rugăciune pentru credincioși și pelerini, dar și popas duhovnicesc pentru turiștii aflăți în trecere prin zonă. În 2007 a fost pusă piatră de temelie a Schitului de către IPS Iustinian Chira Arhiepiscopul Maramureșului și Satmarului, înconjurat de un sobor de preoți și credincioși. Complexul monahal cuprinde biserica de lemn concepută în stil maramureșan, corpul de chilii cu două nivele, două ateliere, unul de pictură și unul de croitorie, și o păstrăvărie.
Ştefan Grec colecţionează de peste 40 de ani rădăcini de arbori cu forme ciudate, cărora le dă nume şi pe care le expune în casa lui din Pasul Prislop – Muzeul Rădăcinilor, care reuneşte peste o sută de exponate, care mai de care mai bizare.
Ştefan Grec spune că nu a modificat nimic la rădăcinile pe care le-a cules în pădure şi pe care, mai apoi, le-a adăugat ineditei sale colecţii. “Natura ne dă, uneori, adevărate lecţii de viaţă. Trebuie doar să învăţăm să le întelegem”. Pe etichetele lipite pe fiecare rădăcină în parte stau scrise denumiri precum: “Dracula”, “Şarpele încolăcit”, “Jirinovski”, “Creierul pădurii”, “Fiara din adâncuri”, “Cumpăna fântânii”, “Pasărea Phoenix”, “Muma pădurii”, “Pâinea vieţii” ș.a
Vârful Pietrosu este cel mai înalt pisc muntos din Munții Rodnei cu 2.303 metri, dar și cel mai înalt vârf din lanțul Carpaților Orientali.
Traseu: marcaj cu dungă albastră pe fond alb, care pornește din Borșa, strada Avram Iancu, până sus la stația meteo, aproximativ 4-5 ore, la urcare.
De la stația meteo, până în vârful Pietrosul, traseul continuă cu același marcaj, timp de incă 1:30 ore.
Obiective în zonă: circuri glaciare (Buhăescu, Zănoaga Iezerului, Zănoaga Mare, Zănoaga Mica) și lacuri glaciare (Iezerul Pietrosului, Buhăescu I, II, III și IV) cu dimensiuni intre 3500 m² si 700 m² si adâncimi între 0.30 m si 5.20 m.
Lac glaciar în formă de harta Romaniei, aflat sub vârful Pietrosu, la o altitudine de 1.825 m.
Are suprafața de 34,5 mp, adâncimea maximă de 2,5 m și lungimea de 84 m.
Face parte din rezervația naturală ˝Pietrosu Mare˝.
Lângă lac se găsește stația meteo „Pietrosu”, unde se poate campa.
Sub vârful Buhăescu Mare din Munții Rodnei există 4 lacuri glaciare numite Buhăescu afle în diferite înălţimi.
Lacul Buhăescu I, la altitudinea de 1905 m;
Lacul Buhăescu II, la altitudinea de 1890 m, având adâncimea de 5,2 m, este cel mai adânc lac glaciar din Munții Rodnei;
Lacul Buhăescu III, la altitudinea de 1820 m;
Lacul Buhăescu IV, la altitudinea de1850 m.
Acestea fac parte din Rezervația naturală ˝Pietrosu Mare˝, ce cuprinde cel mai impresionant relief glaciar din Munții Rodnei (Zănoaga Iezerului, Zănoaga Mare, Zănoaga Mică, Rebra, Gropi,Buhăescu), cu morene și căderi de apă pe pragurile de stâncă lustruite de ghețari.
Apa adunată într-un circ glaciar se scurge peste un abrupt calcaros numit ˝Podul Cailor˝, în mai multe trepte, rezultând cea mai mare cascadă din România.
Se află la altitudinea de 1300 m iar căderea de apă este de 90 metri. Cascada este accesibilă din mai multe direcții, dinspre Borșa-Complex cu telescaunul, sau pe jos, sau dinspre zonele mai înalte ale Munților Rodnei
Situat la altitudinea de 1413 m este cea mai înaltă trecătoare din România care leagă Maramureșul cu Bucovina având o lungime de 50 km, partea de nord este abruptă, trecătoarea continuându-se spre sud cu o pantă domoală. Șoseaua care traversează trecătoarea, DN 18, leagă localitartile Vișeu, Moisei, Borșa, din Maramureș cu Câmpulung Moldovenesc, din județul Suceava. Iarna, din cauza altitudinii trecătoarea este înzăpezită, în schimb pe timp de vară oferă o priveliște minunată către Obcinele Bucovinei sau Munții Rodnei cu vârfurile Ineu și Pietrosu. Aici are loc festivalul folcloric „Hora de la Prislop”.
Între Vârful Ineu (al doilea ca înălțime din Munții Rodnei, 2279 m) și Vârful Inăuț (2222 m) se află cel mai extins lac glaciar din Munții Rodnei, Lacul Lala Mare. Aflat la altitudinea de 1815 m, având o suprafață de 0.6 ha și adâncimea de 2,10 m, este considerat unul dintre cele mai pitorești lacuri glaciare din Carpații Orientali. Acesta este alimentat de râul Lala care izvorăște din Lacul Lala Mică, aflat la poalele Vîrfului Ineu, cu o adâncime maximă de 0.4 m. Porțiunea cu cele două lacuri glaciare mai este cunoscută sub denumirea de „Căldarea Lala”. Camparea este permisă doar pe malul Lacului Lala Mică.
Aici, în condiții atmosferice deosebite puteți fi martor la unul dintre cele mai spectaculoase fenomene meteorologice ce se poate produce în vârful unui munte, în direcția opusă soarelui, având ca fundal de proiecție un nor cu vapori de apă sau ceața, denumit fenomenul „Gloria” sau spectrul „Brocken“ .
George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, – d. 9 mai 1918, București) a fost unul dintre cei mai mari poeți ai Transilvaniei, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
Muzeul Memorial „George Coşbuc” se află în satul Coșbuc, fostul sat Hordou. Se poate ajunge mergând pe drumul național DN17C care leagă județele Maramureș și Bistrița-Năsăud.
Această casă a fost construită în anul 1840 de către tatăl marelui poet. Se situează în centrul localităţii și este una dintre cele mai importante obiective culturale din județ, numărul turiştilor crescând semnificativ de la un an la altul. Casa a fost declarată monument istoric și transformată în muzeu memorial.
Aflat la poalele Munților Călimani, lacul de acumulare Colibița, a devenit celebru în ultimii ani datorită sintagmei „Marea de la munte”, prin care s-a dorit a oferi o alternativă mai accesibilă celor din regiune. Însă realitatea diferă, din cauza proprietăților private care au acaparat împrejurimile lacului, fără a mai lăsa loc de promenadă pentru a ajunge la malul acestuia. Accesul se poate face doar prin porțiunile private ale câtorva resorturi, care oferă posibilități de cazare. Lacul de acumulare are o suprafață de 270 ha, lungimea de 13 km și volumul apei acumulate de 65 mil m3, fiind situat la o altitudine de 900 m.
Istoria Lacului de acumulare Colibița. În 1979 autoritățile comuniste au luat decizia de a strămuta satul Colibița pe dealurile înconjurătoare (mai exact în localitatea Mița), pentru a permite amenajarea unui lac de acumulare. Deși oficialii susțineau că absolut tot satul a fost mutat, unii dintre localnicii de atunci spun că sub ape există încă fostele case și biserica satului, a cărui turlă s-ar mai vedea când apele scad.
